Luna mai este una dintre cele mai frumoase perioade ale anului pentru iubitorii de flori. Natura ajunge la o explozie de culoare, grădinile se umplu de parfum, iar câmpiile și pădurile capătă un farmec aparte. În această lună înfloresc unele dintre cele mai iubite flori din tradiția românească și universală: bujorul, panseluțele, petuniile, florile de piatră, lalelele, margaretele, crinii, iasomia, gălbenelele, macii și lăcrămioarele.
Bujorul, floarea lunii mai și simbol al frumuseții
Bujorul este una dintre florile care definesc luna mai. Atunci când privim un bujor, este aproape imposibil să nu ne gândim la frumusețe, delicatețe și perfecțiune. Bujorul românesc, floare sălbatică și element de identitate națională, înflorește o singură dată pe an, pentru aproximativ 10 zile, în luna mai.
Această floare rară răsare spontan în câteva zone ale României, precum Măcin și Babadag, în județul Tulcea, Troianul, în Teleorman, Comana, în Giurgiu, Zau de Câmpie, în Mureș, Plenița, în Dolj, sau Stoicănești, în Olt. În țara noastră există cinci specii spontane și trei specii cultivate de bujor, cu aproximativ 100 de varietăți și soiuri.
Bujorul românesc, cunoscut științific drept Paeonia peregrina var. romanica sau Paeonia peregrina Miller, crește mai ales în sud-estul țării. Are frunze în formă de lance, petale de un roșu intens, aproape sângeriu, și un miez galben luminos. Parfumul său amintește de trandafirul mângâiat de vânt și încălzit de soare.
Astăzi, bujorul românesc este o specie aflată pe cale de dispariție. În păduri, frumusețea lui poate fi admirată mai ales la mijlocul lunii mai, când florile se deschid pentru scurt timp și transformă locurile în adevărate colțuri de poveste.
Bujorul românesc, propus ca floare națională a României
Multe țări au una sau mai multe flori naționale, alese pentru legătura lor cu geografia, cultura sau tradițiile locului. În Japonia, crizantema este floarea familiei imperiale, iar cireșul ornamental este considerat floarea națională a poporului japonez. Olanda, Turcia și Ungaria au laleaua ca simbol floral național. În Spania, floarea națională este Iris pseudacorus, iar în Statele Unite ale Americii trandafirul este floarea națională, fiecare stat având, pe lângă acesta, și o floare locală reprezentativă.
Pentru români, bujorul are o valoare aparte. De aceea, în anul 2013, un grup de horticultori din mediul academic românesc, condus de prof. dr. Florin Toma, de la Catedra de Floricultură a Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București, a propus ca bujorul să fie declarat floarea națională a României.
De ce este bujorul atât de important pentru români
În România cresc spontan numeroase specii de bujor, cu un mare potențial biologic și ornamental. Pe lângă speciile sălbatice, există și specii cultivate într-o varietate bogată de forme și culori. Mai exact, sunt cunoscute trei specii cultivate, Paeonia officinalis, Paeonia lactiflora și Paeonia suffruticosa, cu peste 130 de varietăți identificate până în prezent.
Datorită frumuseții florilor și calităților biologice, precum perenitatea, productivitatea, adaptabilitatea ecologică și flexibilitatea tehnologică, bujorii sunt aproape nelipsiți din parcuri, grădini publice și curți private.
Florile de bujor sunt iubite în toată țara și sunt cultivate frecvent în grădinile românilor. Ele sunt prezente în tradiții, în folclor, în cântece, în poezie, în pictură, în design, în arhitectură și în artele decorative.
În cinstea bujorului se organizează anual festivaluri și sărbători populare în mai multe regiuni ale țării. În conștiința românească, frumusețea fizică și spirituală sunt adesea asociate cu această floare. Numele Bujor și derivatele sale apar ca nume de familie, prenume, nume de localități, străzi, păsări și animale.
Statisticile menționate în sursele tradiționale arată că zeci de mii de persoane poartă numele de familie Bujor sau prenumele Bujor. În folclorul românesc, tema bujorului apare des în cântece, mai ales în refrene sau în versuri unde se creează rimă cu dor.
Bujorul apare și în motivele covoarelor tradiționale, ale costumelor populare și ale obiectelor de artizanat. Pe lângă rolul său ornamental, bujorul este folosit și în scop medicinal sau cosmetic, în special rădăcina de Paeonia lactiflora.
Frumusețea bujorului face ca această floare să fie des aleasă pentru buchetele de mireasă și pentru decorurile de nuntă. În unele tradiții, petalele de bujor sunt folosite și la baia de după botezul nou-născuților, pentru a transmite copilului frumusețe, sănătate și vitalitate.
Bujorul românesc a fost adoptat și ca simbol de către Ministerul Apărării, pentru comemorarea Zilei Veteranilor, pe 11 noiembrie, și pentru cinstirea eroilor căzuți în teatrele de operații sau pe teritoriul României.
Bujorii de stepă din rezervația botanică de la Zau de Câmpie
Un loc special pentru această floare este Rezervația botanică de la Zau de Câmpie, județul Mureș. Aceasta este considerată cea mai înaltă zonă din lume în care bujorul de stepă s-a adaptat, la peste 450 de metri altitudine.
Rezervația adăpostește peste 50.000 de exemplare, pe o suprafață de 3,5 hectare, împărțită în două loturi. Bujorul de stepă este o plantă foarte fragilă. Cândva era prezent în mai multe zone ale Europei, dar treptat a dispărut. Dacă este cules și pus în vază, moare foarte repede, iar înmulțirea lui cere multă atenție.
Bujorii de stepă de la Zau de Câmpie înfloresc în perioada aprilie-mai, uneori până în iunie, în funcție de temperatură. Rămân înfloriți doar aproximativ șapte zile, au o înălțime de 10-30 de centimetri și flori de culoare roșu aprins.
Rezervația se află la aproximativ 5 kilometri de centrul comunei Zau de Câmpie și a fost înființată în anul 1932 de academicianul Alexandru Borza, considerat fondatorul școlii românești de botanică. Suprafața inițială a rezervației era de 2,5 hectare. Cel care a salvat bujorul de stepă de la dispariție și a extins suprafața rezervației la 3,5 hectare, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost Marcu Sâncrăianu, din Zau de Câmpie, potrivit Agenției AGERPRES.
Legendele bujorului și simbolurile sale
Bujorul este considerat regina florilor. De-a lungul timpului, această floare a inspirat numeroase legende, unele dintre ele având rădăcini în mitologia antică.
Denumirea științifică Paeonia provine de la Paeon, o divinitate a vindecării. Potrivit legendei, Paeon era elevul lui Asclepius, zeul medicinei și al vindecării. Zeița Leto, mama lui Apollo, l-ar fi învățat pe Paeon să găsească pe Muntele Olimp o rădăcină magică, având puterea de a alina durerile femeilor la naștere.
Acest lucru a stârnit invidia lui Asclepius, care ar fi dorit să-l ucidă pe învățăcelul său. Pentru a-l salva, Zeus l-a transformat pe Paeon într-o floare de bujor.
În antichitate, semințele de bujor erau folosite de femeile aflate aproape de momentul nașterii. Se spunea că bujorul avea puteri vindecătoare, mai ales dacă înflorea în nopțile cu lună plină. Rădăcinile sale trebuiau culese noaptea, pentru ca puterile florii să fie păstrate.
Bujorul apare și în scrierile lui Plinius, din perioada Imperiului Roman, unde este menționat pentru proprietățile sale curative. În Europa i se mai spune și „trandafirul fără spini”.
Această floare a fost asociată dintotdeauna cu frumusețea, feminitatea, vitalitatea, onoarea, bogăția, romantismul, prietenia, echilibrul sufletesc și căsnicia fericită. În limba română, despre o fată frumoasă se spune că este „un bujor de fată”, iar roșeața sănătoasă din obraji este numită „bujori în obrăjori”.
În folclor, bujorul este legat și de Lună. Se credea că a fost creat de zeița Lunii pentru a reflecta, în timpul nopții, razele Selenei.
Bujorul în cultura chineză și japoneză
Bujorul este cunoscut în cultura chineză și sub numele de „sho yo”, fiind considerat regele grădinilor. Chinezii i-au acordat chiar și a patra lună din calendar, în semn de recunoaștere a frumuseții sale.
În Feng Shui, bujorul simbolizează sentimente nobile, valori interioare și armonie. A devenit popular la curtea imperială în timpul dinastiilor Sui și Tang, când a primit titlul de „regina florilor”.
Fiind un simbol al primăverii, bujorul este folosit ca metaforă a frumuseții feminine. Când este complet înflorit, el simbolizează pacea.
Când misionarii budiști au ajuns în Japonia, au dus cu ei și planta, dar și informațiile despre îngrijirea ei. Japonezii, mari iubitori de flori, au adoptat rapid bujorul și l-au integrat în cultura lor. În Japonia, el a devenit un simbol al prosperității și al bogăției, fiind cultivat inițial mai ales de familiile înstărite.
Bujorul în istorie, artă și horticultură
Cele mai vechi note despre bujor au fost descoperite în anul 1972, într-un mormânt care datează din secolul I d.H. Pe un fragment de bambus era scrisă o rețetă în care apărea ca ingredient „rădăcina de bujor”.
Pictorul Gu Kaizhi, care a trăit între anii 345 și 406, a pictat o scenă de grădină în fundalul căreia apăreau trei bujori. Mai târziu, Împăratului Yang din Dinastia Sui i-au fost oferite ca tribut douăzeci de cutii cu bujori, de diferite nume, galbeni și roșii.
Un text valoros păstrat până astăzi este „Înregistrarea Bujorului în Luoyang”, scris de Ouyang Xiu, care a trăit între anii 1007 și 1072. În acest articol, el a enumerat și descris 24 de feluri de bujori. Unele soiuri din acest grup încă există și sunt apreciate de iubitorii de flori din China.
În Europa, bujorul este cultivat de aproximativ 500 de ani. La început, a fost folosit mai ales în scop medicinal, apoi a devenit plantă ornamentală. În grădinile mănăstirilor erau plantați bujori folosiți ca plante medicinale, aromatice și chiar ca ingrediente-condiment.
Astăzi, horticultura cunoaște multe soiuri selectate, de o mare varietate. Bujorul lemnos, Paeonia suffruticosa, este o varietate sub formă de arbust, care poate ajunge până la 4 metri înălțime și poate trăi până la 200 de ani.
În România, bujorul a inspirat literatura, pictura, portul popular și motivele tradiționale. Florile sale parfumate și luxuriante au dat naștere unor imagini puternice ale frumuseții românești.
Panseluțele, florile gândului și ale primăverii
Panseluțele sunt flori viu colorate, iubitoare de lumină și căldură. Sunt printre cele mai populare flori ale lunii mai. Gingașe, delicate și pline de culoare, ele aduc viață grădinilor după lunile reci de iarnă.
Numele panseluțelor provine din cuvântul francez „pensée”, care înseamnă gând sau gândire. Britanicii au preluat acest nume ca denumire secundară pentru violete, încă din epoca victoriană. Atunci, panseluța era considerată simbol al amintirii, al romantismului și al gândurilor de iubire.
O legendă britanică spune că panseluțele ar fi fost folosite de Cavalerii Mesei Rotunde, ai regelui Arthur, pentru a prevesti viitorul. Aceștia rupeau câte o petală și căutau semne ascunse pe ea. Dacă petala avea patru dungi, semnul era interpretat ca speranță. Dacă dungile erau groase și înclinate spre stânga, ele anunțau o viață plină de necazuri. Dungile înclinate spre dreapta semnificau belșug și prosperitate.
În trecut, forma de inimă a petalelor a făcut ca panseluța să fie considerată ingredient potrivit pentru poțiunile de dragoste. Astăzi, panseluțele rămân unele dintre cele mai iubite flori de primăvară, disponibile în sute de combinații de culori.
Petuniile, florile verii și ale soarelui
Petuniile sunt flori iubitoare de soare, cunoscute pentru varietatea lor spectaculoasă de culori. Au un parfum plăcut și sunt întâlnite adesea vara alături de mușcate și regina nopții.
Originare din America de Sud, mai ales din Argentina și Brazilia, petuniile au ajuns în Europa la începutul secolului al XIX-lea. Sunt înrudite cu planta de tutun, de aceea au fost numite uneori și flori de tutun. Li se mai spune florile verii sau florile cu o mie de culori.
Petuniile înfloresc de la începutul verii până la mijlocul toamnei. Culorile lor sunt extrem de variate: alb, roz, galben, roșu, violet, albastru, dar și multe combinații între aceste nuanțe.
Pentru cei care nu le cunosc foarte bine, petuniile sunt printre cele mai spornice, rezistente și frumoase plante cu flori. Nu sunt pretențioase și pot transforma rapid balcoanele, terasele și grădinile în spații pline de culoare.
Floarea de piatră, planta norocului și a rezistenței
Floarea de piatră este o plantă cu flori mici, viu colorate, care poate rămâne înflorită până toamna, uneori chiar până în lunile septembrie sau octombrie.
Se înmulțește ușor prin semințe și nu are nevoie de îngrijiri speciale. Este una dintre cele mai adaptabile plante de grădină și are o frumusețe aparte, tocmai prin simplitatea și rezistența ei.
În tradiția populară, despre floarea de piatră se spune că atrage norocul și bunăstarea în casă. Chiar și fără aceste credințe, este greu să nu o îndrăgești pentru florile ei luminoase și vesele.
Laleaua, simbol al iubirii și eleganței
Acum aproximativ 1000 de ani, lalelele sălbatice creșteau în Persia. Originară din Asia, laleaua a fost cultivată și încrucișată pentru prima dată de turci. A fost cântată de poeții persani și reprezentată în pictură și grafică de artiștii turci, devenind la un moment dat un simbol al Imperiului Otoman.
O legendă persană spune că un tânăr pe nume Farhad s-a îndrăgostit de frumoasa Shirin. Când a aflat că iubita sa ar fi fost ucisă, Farhad și-a încălecat calul și a pornit în goană spre ea. Pe drum, s-a prăbușit de pe o stâncă și a murit. Din fiecare picătură de sânge căzută în pământ ar fi răsărit câte o lalea purpurie, simbol al dragostei perfecte și pasionale.
Laleaua este o floare elegantă, asociată cu iubirea și rafinamentul. Există în numeroase culori: roșu, roz, galben, alb, albastru, purpuriu sau mov. Este iubită în întreaga lume și rămâne una dintre cele mai reprezentative flori ale primăverii.
Margareta, steaua pământului
Margaretele, cu florile lor albe în formă de stele, sunt originare din regiunile aride și însorite ale Africii. Despre ele se spune adesea că sunt stelele pământului.
Legenda spune că, în urmă cu multe milioane de ani, stelele trăiau pe pământ. Într-o noapte, din motive necunoscute, ele au dispărut și au apărut pe bolta cerească. În locul lor, pe pământ au apărut margaretele, considerate de atunci stelele câmpiilor și ale pajiștilor.
Oficial, margaretele sunt flori de câmp, întâlnite frecvent pe pășuni și pajiști.
Legenda Margaretei
O legendă spune că Margareta era o prințesă deosebit de frumoasă, promisă încă de la naștere Împăratului Florilor. Însă Margareta s-a îndrăgostit de un prinț viteaz și frumos, iar cei doi au plănuit să fugă împreună pentru a se căsători.
Împăratul Florilor a aflat și l-a provocat pe prinț la duel. Cei doi s-au luptat trei zile și trei nopți, iar în final prințul a fost ucis. Îndurerată, Margareta a fugit în munți, urmărită de Împăratul Florilor.
Când și-a dat seama că nu are scăpare, Margareta s-a rugat să moară mai bine decât să fie a Împăratului Florilor. Ruga i-a fost ascultată, iar lacrimile ei s-au transformat într-un șirag de perle. Îndurerat și conștient de greșeala făcută, Împăratul Florilor a transformat-o într-o floare albă, pentru ca ea să poată trăi veșnic fără ca cineva să o poată atinge.
Margareta este simbol al simplității, prospețimii și purității. În tradiții magice, margaretele sunt asociate cu planeta Venus. În creștinism, margareta este considerată floarea Sfintei Maria Magdalena, fiind numită și „magdalena” sau „floarea inocenței”.
Numele românesc Margareta corespunde formelor Marguerite, în franceză, și Margareten, în germană. Popular, florii i se mai spune mărgărită, iar regional este cunoscută ca aurată, roman sau romaniță-mare.
Crinul, floarea regală cu parfum nobil
Crinul este o floare de o frumusețe regală. Există peste 100 de specii de crini, care cresc în Europa, Asia, India, sudul Canadei, Statele Unite ale Americii, Filipine și nordul Mediteranei.
Istoria arată că aceste flori sunt cultivate de peste 3000 de ani. Crinii au fost folosiți în arta florală încă din vremea celei de-a 18-a dinastii a Egiptului.
Crinii, din familia Lilium, sunt cunoscuți pentru parfumul lor și înfloresc în lunile mai, iunie și iulie. Prețuiți încă din antichitate, când erau consacrați zeiței frumuseții, crinii sunt apreciați și astăzi pentru calitățile decorative ale florilor lor parfumate.
În cultura greacă și romană, crinul era asociat cu zeițele căsătoriei și ale fecundității, precum Hera și Juno. O legendă spune că Hera, alăptându-l pe Hercule, a scăpat câteva picături de lapte pe Pământ. Unele picături au format Calea Lactee, iar cele căzute pe sol s-au transformat în crini albi.
Crinul este și un simbol heraldic, prezent în steme nobiliare și în simbolurile conducătorilor, alături de leu, acvilă și cruce. Originea acestui simbolism se află în Evul Mediu, prima folosire fiind consemnată în anul 1211. De obicei, crinul regal este galben și este reprezentat astfel încât să semene cu o coroană.
Iasomia, parfumul delicat al lunii mai
Iasomia, cunoscută și ca lămâiță, este un arbust cu flori albe, roze, galbene sau purpurii și cu un parfum fin, dar puternic. Este originară din Caucaz, zona Munților Himalaya, Persia și Kashmir.
Această plantă a fost venerată și considerată sacră, fiind asociată cu zeul hindus al dragostei, Kama. Numele de iasomie vine din cuvântul persan „yasmin”, care înseamnă „dar al Domnului”.
În China, floarea de iasomie simbolizează delicatețea feminină. În Siria, este simbol al Damascului, oraș numit și „Orașul iasomiilor”. În India, iasomia este împletită în cununi și folosită în ceremoniile de nuntă, unde prevestește dragoste eternă pentru viitorul cuplu.
În fiecare primăvară, iasomia ne cucerește prin parfumul ei, care aduce relaxare, liniște și o stare de bine.
Gălbenelele, florile vindecătoare ale grădinilor
Gălbenelele sunt cultivate în grădini pentru florile lor galben-portocalii. În popor mai sunt cunoscute sub numele de ochi-galbeni, roșioară sau rujuliță.
Aceste plante înfloresc în luna mai și rezistă până în luna septembrie. Sunt cunoscute mai ales pentru proprietățile lor farmaceutice și pentru utilizarea în tratamente naturiste.
În antichitate, gălbenelelor li se atribuiau proprietăți magice. Egiptenii le foloseau pentru îngrijirea și rejuvenarea pielii. Grecii și romanii le includeau în diferite preparate culinare. În India, gălbenelele au fost folosite încă din vechime în ghirlande pentru nunți și ritualuri religioase, fiind asociate cu protecția și profeția.
Astăzi, gălbenelele sunt apreciate pentru spectrul lor larg de utilizare în tratamente naturiste și homeopatice.
Macul, floarea roșie a câmpiilor
Macii înfloresc tot în luna mai și pot fi întâlniți pe câmpii, în lanuri de grâu, în grădini sau chiar la marginea drumurilor.
Originar din zona Mării Mediterane, macul este cunoscut de peste 3000 de ani și este legat de numeroase legende și simboluri. În Grecia antică, macul era considerat simbol al bogăției și fertilității. În Egiptul antic era folosit ca analgezic, pentru calmarea durerilor și liniștirea copiilor, datorită opiumului pe care îl conține. În Evul Mediu, se credea că fumul produs de arderea macului putea alunga spiritele rele.
Macul este o floare fermecătoare, care aduce culoare câmpiilor și lanurilor de grâu. Cei mai cunoscuți sunt macii roșii, dar există și maci albi, roz, mov, galbeni și portocalii.
Lăcrămioarele, florile lunii mai și ale inocenței
Lăcrămioarele sunt flori delicate, cu parfum discret și aspect gingaș. Planta are multe denumiri populare: cerceluș, clopoțele, clopoței, coada-cocoșului, curpina de pădure, dumbrăvioara, floarea turcului, flori domnești, geogițe, iarba lui Sfântu Gheorghe, iarba mărgăritarului, lăcrămița, margărit, margăritare, mărgea și păhăruțe.
Denumirea științifică majalis sau maialis înseamnă „aparținând lunii mai”, ceea ce arată legătura directă dintre această floare și perioada în care înflorește.
Vechile cărți astrologice au pus planta sub dominația lui Mercur, pornind de la Maia, fiica lui Atlas și mama lui Mercur, cunoscut și ca Hermes.
Legenda lăcrămioarelor
Legenda spune că, într-un castel ca în povești, trăiau doi copii de rege: un băiat și o fată. La naștere, zâna lor cea bună le dăruise frumusețe, înțelepciune și cumințenie. Cei doi copii au crescut împreună și își petreceau timpul jucându-se în grădinile castelului, printre flori.
Când au împlinit 10 ani, o boală grea a cuprins ținutul. Fata regelui s-a îmbolnăvit, a devenit tot mai slabă și, în cele din urmă, a murit. Fratele ei, care o iubea foarte mult și fusese mereu nedespărțit de ea, a început să plângă și nu s-a mai putut opri.
Lacrimile sale s-au transformat în flori albe, mici și delicate, care s-au așternut peste văile și grădinile unde cei doi copii se jucaseră odinioară. Florile născute din lacrimile băiatului au primit numele de lăcrămioare.
Lăcrămioarele sunt flori ale prospețimii, gingășiei, inocenței și iubirii pure. Ele păstrează în simbolistica lor o tristețe delicată, dar și o frumusețe curată.
Timpul în satul tradițional și calendarul popular
Pentru locuitorii satului tradițional românesc, timpul avea o valoare practică și lucrativă. El era strâns legat de viața oamenilor, de ocupațiile lor și de ritmurile naturii. Agricultura, păstoritul, pomicultura, viticultura, apicultura și pescuitul se desfășurau după repere clare, stabilite de schimbările anotimpurilor și de ciclurile plantelor și animalelor.
Din aceste realități s-au născut un calendar agrar și un calendar pastoral. Celelalte ocupații rurale s-au suprapus, în general, peste cadrele de timp fixate de agricultori și crescătorii de animale.
Cuvântul „anotimp” provine din „an” și „timp”, după modelul german Jahreszeit, și reprezintă a doua unitate importantă de măsură a timpului sugerată omului de Soare. Anotimpul este o subdiviziune a anului și este sinonim cu sezonul calendaristic.
După data lor de debut, cercetătorul I. Ghinoiu distinge mai multe categorii de anotimpuri. Anotimpurile civile încep în prima zi a lunilor cu echinocții și solstiții: primăvara la 1 martie, vara la 1 iunie, toamna la 1 septembrie și iarna la 1 decembrie.
Anotimpurile astronomice încep la datele exacte ale echinocțiilor și solstițiilor: primăvara astronomică la 21 martie, vara astronomică la 22 iunie, toamna astronomică la 23 septembrie și iarna astronomică la 22 decembrie.
În calendarul popular există și anotimpuri agrare. Acestea erau subdiviziuni arhaice ale calendarului agrar și împărțeau anul în două sezoane de bază: vara, între 23 aprilie și 26 octombrie, și iarna, între 26 octombrie și 23 aprilie. Ele erau patronate de doi sfinți importanți: Sângiorz și Sâmedru.
Anotimpurile pastorale împărțeau anul tot în două sezoane, vara și iarna. Primăvara și toamna, ca anotimpuri de trecere, sunt considerate de dată mai recentă. Ele pregăteau intrarea în anotimpurile principale.
Vremurile anului erau, la rândul lor, subdiviziuni ale timpului calendaristic, sinonime cu anotimpurile. În funcție de echinocții, solstiții, schimbările din natură și activitățile din calendarul popular, anul era împărțit în două sezoane opuse: vara, simbol al luminii, căldurii, fertilității și împlinirii vieții, și iarna, simbol al întunericului, frigului, sterilității și morții.
Stâlpii calendarului popular
Pentru agricultori și păstori, echinocțiile și solstițiile au devenit repere esențiale. În jurul lor s-au concentrat unele dintre cele mai importante sărbători din calendarul popular.
Agricultorii și-au suprapus practicile și sărbătorile peste datele echinocțiilor și solstițiilor, în timp ce păstorii le-au decalat cu aproximativ o lună, deoarece creșterea animalelor urma alte ritmuri biologice.
Astfel, echinocțiul de primăvară, de la 21 martie, era serbat la Sângiorz, pe 23 aprilie. Solstițiul de vară, de la 22 iunie, era marcat la Sântilie, pe 20 iulie. Echinocțiul de toamnă, de la 23 septembrie, era legat de Sâmedru, pe 26 octombrie. Solstițiul de iarnă, de la 22 decembrie, era asociat cu Sânpetru de Iarnă, pe 16 ianuarie.
Sărbătorile celebrate în apropierea echinocțiilor, Sângiorz și Sâmedru, erau considerate hotare ale timpului. Cele solstițiale, Sântilie și Sânpetru de Iarnă, erau considerate miezuri ale timpului.
Sărbătorile cu dată variabilă, care se întind pe o perioadă de 112 zile, oscilează în jurul echinocțiului de primăvară și pot ajunge până în iunie, în plină vară. Cele mai importante se grupează în jurul Lăsatului Secului, Postului Paștilor și Rusaliilor.
În funcție de calculul pascal, Postul Mare poate începe între 1 februarie și 8 martie sau chiar mai târziu. În acest caz, toate sărbătorile mobile legate de Paști și Rusalii se decalează corespunzător.
În calendarul popular există și sărbători care nu pot fi puse în legătură directă cu echinocțiile și solstițiile, precum Filipii de Toamnă, Sântandrei sau Sântoaderii. Potrivit lui I. Ghinoiu, acestea țin de un ritual calendaristic preroman.
Anotimpurile și vârstele omului
Ca și celelalte unități de timp, precum ziua, luna sau anul, anotimpurile au în calendarul popular un profil propriu. Ele sunt legate de ciclurile naturii și de viziunea tradițională asupra lumii.
În credința țăranului român, fiecare anotimp are fața și puterea lui. Vremea se schimbă, natura se transformă, mugurele dă frunză, bobul se coace, iar lumea urmează un ritm nevăzut.
E. Bernea considera că, în calendarul popular, există patru anotimpuri ale căror date nu coincid cu cele din calendarul astronomic. Astfel, primăvara începe la Dragobete, pe 24 februarie, vara debutează la Sfinții Împărați Constantin și Elena, pe 21 mai, toamna începe la Ziua Crucii, pe 14 septembrie, iar iarna se deschide la Sântandrei, pe 30 noiembrie.
Aceste repere sunt însă uneori contrazise de mărturii etnografice, mai ales în privința începutului toamnei și al iernii. Unele tradiții spun că toamna începe la Ziua Crucii, iar iarna la Sfântul Andrei, considerat „cap de iarnă”, momentul în care lupii coboară din munte.
Încă din antichitate, anotimpurile au fost asociate cu vârstele omului: copilăria cu primăvara, tinerețea cu vara, maturitatea cu toamna și bătrânețea cu iarna.
În poemul „Metamorfoze”, Ovidiu îi atribuie lui Pitagora comparația dintre anul împărțit în patru anotimpuri și viața omului. Primăvara este copilul tânăr și delicat, vara este tinerețea puternică, toamna este maturitatea domolită, iar iarna este bătrânețea posomorâtă, cu pas tremurat și păr alb.
Sursa: azm • Foto: toate fotografiile sunt generate cu AI
Launch your own Radio and Media App on iOS and Android – No Coding Required. Discover nerapo
